De demult…

Josephine era o persoana foarte ciudata. Inca mai este din cate observ eu si din cate imi mai sufla spiridusul la lectie, cand ma asculta. Ce e mai ciudat este faptul ca intotdeauna a realizat ca e ciudata, si in pofida a ceea ce au spus multi altii s-a mandrit cu ciudatenia ei, deoarece stia ca e o faza. O faza asa cum e pentru unii criza varstei mijlocii.
A adunat cate putin din toate, din greseli repetate cate inca ceva, ajungand sa nu le mai repete, de la fiecare om cate un sfat… Iar si de acestea din urma au fost repetate, a ajuns de le-a aplicat. Fiindca, sa fim seriosi, nu cred ca sunt oameni care s-au invatat minte una doua… Eu una, sincer, nu am cunoscut!
Tin sa vorbesc acum de perioada aia tulburatoare din viata fiecarui om, adolescenta.

Perioada aia cand cei viteji, cei curajosi, ca Josephine (a fost asa, candva), ar fi mers pana in panzele albe pentru o cauza. Atunci insa cand omul, pe parcurs, mai intalneste cate un spiridus ce sta ca un ghimpe si te face sa fii precaut, ajungi sa oftezi cand ii vezi pe cei ce acum sunt cum ai fost la randu-ti.
Sa oftezi… sau sa zambesti? De spus nu le spui ca sansele de a ajunge super-eroi sunt minime, ca societate ii va integra aparent dar ei se vor simti mereu oarecum exclusi (desi, de cele mai multe ori, se auto-exclud).